Nu trebuie să mergi sute de kilometri pentru a simți mirosul de cetină și liniștea pădurii. La marginea Clujului, Făgetul ne așteaptă să îi străbatem potecile și drumurile șerpuite. Era 20 iulie 2020, o minunată zi de duminică, pe care inițial plănuisem să o petrec odihnindu-mă. Totul s-a schimbat sâmbătă seara, când am primit un telefon de la doi prieteni, pasionați de motociclete și călătorii, care nu locuiesc în Cluj, dar care auziseră de frumusețea acestui traseu și își doreau să-l descopere.
Traseul nostru a pornit din inima pădurii, traversând drumul spre Salicea, continuând spre Băișoara până la poalele Muntelui Mare. În acea perioadă a anului, drumul este pur și simplu minunat: asfaltul se prezinta pe atunci într-o stare excelentă, permițându-ți să te bucuri de înclinările virajelor fără nicio grijă. Peisajul dealului transilvănean este unul mirific, o succesiune de culmi blânde, scăldate în soarele iulie, unde verdele crud al pădurii se împletește cu auriul fânețelor proaspăt cosite.
Am făcut un mic popas la Lita, unde ruinele cetății de pe stâncă veghează valea, oferind un context istoric acestei evadări în natură. Este un loc care te invită la reflecție și care îți reamintește că frumusețea stă uneori în simplitatea unei opriri de zece minute. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos sau ieșit din comun în acea zi, dar tocmai în asta a stat magia ei.
Mi-a rămas întipărită în suflet acea sensation de libertate și tihnă deplină pe care am simțit-o sub cască, rulând printre arborii înalți. Merită spus acest lucru: uneori, cele mai memorabile ture nu sunt cele de mii de kilometri, ci acelea care îți oferă liniște la doar câțiva pași de casă. A fost o duminică ce mi-a reîncărcat bateriile mai mult decât orice vacanță planificată, demonstrând că Transilvania te poate surprinde chiar și pe drumurile pe care crezi că le cunoști pe de rost.