Sunt drumuri care se parcurg și drumuri care se trăiesc. Transfăgărășanul face parte din a doua categorie. Tocmai mi-am amintit de acum 4 săptămâni, când ne aflam în plin tur moto al Transilvaniei.
Era deja a patra zi a aventurii noastre și parcursesem o bună parte din traseu sub un cer care fusese mai mult înnorat. Eram un grup de 9 persoane, alături de opt rideri elvețieni excepționali. La cererea lor, am modificat puțin itinerariul inițial pentru a include o altă locație legendară pe traseu: cetatea Sighișoara.
Pe măsură ce urcam, natura ne-a oferit o surpriză sălbatică: am întâlnit o familie de urși chiar pe marginea drumului. Deși spectacolul era fascinant, nu ne-am oprit să facem poze. Nu eram pregătiți pentru o astfel de întâlnire și, așa cum știe orice călător responsabil, nu este deloc bine să te apropii de ei.
Era deja amiază când am ajuns aproape de Bâlea Lac, iar norii care ne însoțiseră toată dimineața s-au risipit brusc. Chiar atunci a ieșit soarele, luminând spectaculos curbele amețitoare care se întindeau sub noi — momentul perfect pentru acea fotografie panoramică de neuitat.
Totuși, ziua ne-a predat și o lecție administrativă. Christian, unul dintre prietenii elvețieni, și-a pierdut din păcate portofelul pe drum. Incidentul ne-a făcut pe toți să tragem o concluzie clară: în astfel de ture, acele cutii laterale pentru lucurile personale sunt absolut necesare pentru siguranță și liniște sufletească. Dincolo de peripeții, Transfăgărășanul rămâne o simfonie a stâncii și a libertății.